ᐊ

În ziua de 11 august 1993, m-am trezit dis-de-dimineață. Petrecusem câteva zile la stație balneară Neptun pe malul Mării Negre cu niște prieteni pe care le cunoscusem cu câteva săptămâni înainte, la Iași. Noaptea fusese scurtă, căci discoteca închise pe la trei. Nemâncat, purtând un rucsac destul de mare și greu, ținând în mână un disc vinyl de Mădălina Manole, dedicat, care nu încăpea în el, am alergat către gară. Am trebuit să mă grăbesc pentru că am avut complicații la checkout. Transpirat și gâfâind, am reușit să iau trenul care trebuia să mă ducă până la Tulcea. Vroiam să mă duc și la Histria, dar era destul de complicat să ajung acolo așa că m-am gândit că voi găsi o soluție o dată la Tulcea. Oricum, fiind un tren accelerat, n-aveam cum să mă opresc în apropierea sitului istoric.

Dar trenul s-a oprit pe neașteptate într-o mică gară în zona Mihai Kogălniceanu, într-un loc pustiu. Și nu mai porni. Am aflat atunci că mecanicii de locomotivă au intrat în grevă începând cu ora șapte în ziua aceea. Deci am coborât și am văzut un autobuz în fața gării. Bineînțeles că destinația era inscrisă pe parbriz dar nu am reușit să găsesc localitatea pe harta pe care o aveam cu mine. Gândindu-mă că nu putea să mă ducă decât într-un loc mai aglomerat, cu taxiuri și mai multe autobuze, am urcat și... am nimerit într-un sat și mai îndepărtat de marile străzi.

Nu știam ce să fac. Atunci am pornit pe jos orientându-mă după soare, sperând că drumul neasfaltat între câmpuri mă ducea neapărat spre un drum asfaltat. Când se apropia o căruță, am făcut autostop și, deși căruța era trasă de un măgar și nu mergea destul de repede, puteam să mă odihnesc un pic. Dar după câteva sute de metri, căruța se opri și țăranul s-a dus să muncească la câmp. Deci am pornit din nou pe jos și puțin mai târziu s-au apropiat doi țărani cu o căruță, de dată asta trasă de un cal. Vai, ce repede am mers! Dar dintr-o dată se opri și ea și țăranii se duse la câmp la rândul lor. Era un câmp de pepeni verzi și galbeni. Poate se vedea pe fața mea că eram flămând, așa că unul dintre ei mă întreba dacă mâncasem micul dejun. I-am răspuns că nu așa că mi-a dat să mănânc un pepene galben. Îi eram foarte recunăscător și destul de jenat de atâta generozitate. Și mai mult, înainte să plec, mi-a dat un pepene verde mare de tot ca să am ce mânca pe drum. Încăpea cu greu în rucsac și îl făcu și mai greu, dar n-aveam cum să refuz pentru că nu vroiam să-l jignesc.

Pe rătăcirile mele prin drumurile prăfuite, am avut prilejul să văd niște peisaje foarte frumoase. Și până la urmă, am ajuns la un drum asfaltat unde treceau mai multe mașini. Am făcut autostop și după multe refuzuri, s-a oprit un convoi de trei autorulote din Italia care m-au dus puțin mai departe. Iarăși eram pe jos și iarăși trebuia să fac autostop. Rucsacul era din ce în ce mai greu și o blestemam pe Mădălina Manole și discul ei stânjenitor. În final, se opri un Aro lângă mine și șoferul mă întreba unde voiam să mă duc. Pe locul pasajerului era deja altcineva și în spate era puțin loc mai ales că cărau o oaie. Fiindcă nu mai era mult până la Histria, îl întrebam dacă cumva se duce acolo. Răspunsul lui era afirmativ, deci m-am urcat în spate, unde mirosul oii era destul de puternic. Atunci pasajerul se învârti și îm spuse: "E ziua ta de noroc, feciorule, eu sunt arheologul de la Histria".

ᐅ